Zilele finalului de noiembrie și începutului de decembrie au fost despre România – despre țara pe care o iubim și o criticăm deopotrivă, pe care o dorim altfel, dar și aceeași, mereu… Pe care o vedem tot în Europa sau ruptă de restul lumii, pe care ne-o imaginăm ca început al istoriei și civilizației sau ca sfârșit nefericit al ei. Căreia îi observăm nervul duhovnicesc, elanul rugător sau, dimpotrivă, moleșeala orientală, excesiv contemplativă. România – țara cu care ne mândrim sau de care ne ascundem prin vecini. Iar limba română? Hm, limba în care râdem și plângem, în care ne creștem copiii și ne prohodim defuncții sau limba pe care o preschimbăm pe argou, jargon sau anglisme dificil de pronunțat. Greu cu România aceasta a noastră, credeți-mă!
De la o vreme încoace suport din ce în ce mai greu tânguiala, șirul de ieremiade legate de țară & popor, de cultura, civilizația și religia – deficitare toate, până la uitare sau…
